Statul Român rămâne surd la nevoile persoanelor cu dizabilități și doar din obligație față de Uniunea Europeană mimează iluzorii îmbunătățiri și reforme. Este suficient să privim retrospectiv ce și cât s-a făcut de la aderarea României la UE.
În fiecare an, în data de 3 decembrie, marcăm Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități pentru a le promova drepturile și pentru o mai bună înțelegere a problemelor cu care se confruntă acestea.
Mă încearcă o durere profundă când scriu acest mesaj, pentru că sunt nevoită să repet ceea ce am supus atenției decidenților de nenumărate ori:
Indemnizaţia lunară a persoanelor cu dizabilităţi a rămas la valori umilitoare: 500 de lei pentru adultul cu handicap grav, 375 de lei pentru adultul cu handicap accentuat şi 60 de lei pentru adultul cu handicap mediu. Cu aceste indemnizații persoanele cu dizabilități nu pot acoperi nici 5% din costurile legate de dizabilitate și evident 0% din cele de subzistență.
Când noi spunem că nu se poate trăi cu aceste indemnizații de handicap, primim promisiunea perpetuă că de la anul vor fi indexate cu rata inflației. Adică primim “asigurări” că nu pot fi majorate dar că le va fi compensat nivelul de insuficiență. Adică nu primim absolut nimic.
Valoarea indemnizaţiei de handicap este calculată, începând de la 1 ianuarie 2018, conform OUG nr. 60/2017, care modifică Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Potrivit prevederilor actului normativ, la baza modului de calcul este Indicatorul Social de Referinţă (ISR) şi nu Indicele Preţului de Consum, aplicabil anterior acestei date. În prezent, valoarea ISR este de 500 de lei.
Conform ,,Analizei diagnostic privind incluziunea socială și situația grupurilor vulnerabile în România”, analiza care a stat la baza redactării Strategiei Naționale pentru incluziunea socială și reducerea sărăciei pentru perioada 2021 – 2027, ,,pentru un procent important din populația cu dizabilități a României, beneficiile pe care, de regulă, statul le acordă și asigură nu sunt suficiente pentru a fi scoasă de sub riscul sărăciei. […] Diferențele substanțiale dintre procentul persoanelor cu dizabilități expuse riscului de sărăcie în România după transferurile sociale și media Uniunii Europene pot conduce la ipoteza conform căreia sprijinul financiar oferit de către stat persoanelor cu dizabilități este unul insuficient […] diferențele dintre procentul persoanelor cu dizabilități din România aflate în risc de sărăcie și media Uniunii Europene sunt mari. Acestea pot fi recuperate atât prin creșterea indemnizației lunare, cât și prin adaptarea serviciilor sociale (în termeni de efecte) pe care organizațiile guvernamentale (prin DGASPC) și cele non-guvernamentale le acordă, la cerințele pieței muncii.”
Pandemia a evidențiat situația persoanelor cu dizabilități fără adăpost, o problemă rezultată din lipsa locuințelor sociale, de ani de zile.
A crescut îngrijorător numărul adulților cu dizabilități cărora le-au murit părinții și au fost obligați să solicite internarea în aziluri din cauza lipsei serviciilor de îngrijire la domiciliu, a inexistenței asistenților personali și a asistenților personali profesioniști etc.. În urma apelurilor unora dintre ei, m-am implicat cu tristețe în acest demers de instituționalizare.
Pe lângă insuficiența veniturilor necesare supraviețuirii și îngrijirii, persoanele cu dizabilități se confruntă cu întârzierea plății indemnizațiilor și salariilor asistenților personali.
Lipsa spitalelor și clinicilor accesibile, anxietatea şi lipsa oricărui mijloc de transport, fac ca programele de prevenţie, tratament şi recuperare să fie de neatins pentru persoanele cu dizabilităţi. Pentru aceşti oameni chiar şi investigaţiile şi analizele de rutină pot ridica obstacole insurmontabile. Deşi predispuşi la anumite boli ereditare pentru care Casa Naţională de Asigurări de Sănătate derulează programe de prevenţie, aceştia se tem să iasă din casă, să se ducă într-un loc necunoscut şi lipsit de accesibilizări elementare. Atitudinea celor cu care interacţionează, de asemenea, poate fi un factor generator de anxietate.
La finele anului 2020, au fost declarate neconstituționale prevederile Codului Civil referitoare la măsura interdicției judecătorești și reprezentarea prin tutore a persoanelor cu handicap psihic lipsite de discernământ, o măsură de protecție a acestei categorii de persoane de a căror incapacitate juridică se poate profita în cele mai nefaste moduri. Conform încheierii CCR, în termen de 45 de zile, respectivele prevederi ar fi trebuit înlocuite cu altele și mai protective. Nu avem până la acest moment un mecanism nou de protecție.
Dintre propunerile proiectului publicat în transparență decizională atrage atenția noutatea conform căreia se limitează perioada de reprezentare de către tutore a intereselor persoanei cu dizabilitate la cinci ani, chiar și în cazurile în care lipsa discernământului este ireversibilă. De ce cinci ani și nu șapte sau 10? Ce se va întâmpla după cinci ani cu aceste persoane vulnerabile supuse riscului unor abuzuri preponderent cu caracter patrimonial? Vor fi asistate decizional? De către cine? Chiar și persoanele “total lipsite” de discernământ? De ce s-a introdus această limitare? Care este rostul acesteia? De ce nu s-a introdus revizuirea la cinci ani, altminteri nejustificată nici aceasta în cazul handicapului incurabil?
Iată o mostră despre modul în care se face reforma pentru persoanele cu dizabilități! Cu astfel de inovații introduse fără ca persoanele cele mai afectate în aceste situații, adică părinții adulților cu handicap psihic fără discernământ, cei care se chinuiesc cu ei, care nu-și trăiesc propriile vieți, ci pe cele infernale ale copiilor lor mari, să fi putut avea un cuvânt de spus, să fi fost abordați și întrebați ce cred despre aceste “noutăți”.
Mai mult, din partea acestor părinți a venit întrebarea: De ce tutela specială pentru cinci ani? De ce nu mult mai bine drept de reprezentare legală acordat părinților persoanelor adulte lipsite de discernământ, părinți care fac dovada că își îngrijesc descendenții cu dizabilitate mentală severă la domiciliul comun, că se sacrifică pentru ei zi și noapte? Știți ce economii importante a făcut Statul Român pentru că după declararea necostituționalității interdictiei judecatorești, pe fondul vidului legislativ, unele drepturi conferite de Legea 448/2006 nu au mai fost accesibile persoanelor cu handicap mental sever pentru că nu se pot reprezenta singure și nici nu pot fi reprezentate? Nu este corect! Acesta este modul în care se “progresează” în privința reformării cadrului legal pentru o și mai bună aliniere a respectării drepturilor persoanelor cu dizabilități din România la ale celor din spațiul occidental al Uniunii Europene!
Și acestea sunt doar o parte a problemelor cu care persoanele cu dizabilități se confruntă.
Statul Român rămâne surd la nevoile persoanelor cu dizabilități și doar din obligație față de Uniunea Europeană mimează iluzorii îmbunătățiri și reforme. Este suficient să privim retrospectiv ce și cât s-a făcut de la aderarea României la UE. Dar este evident că fără apartenența noastră la spațiul cu o veche cultură a toleranței și sprijinului pentru semenii cu dizabilitate, nu s-ar fi făcut nici puținul din bilanțul pe care îl putem analiza astăzi.
Pentru noi, persoanele cu dizabilități, data de 3 decembrie nu reprezintă un motiv de festivism.
